O dramă spaniolă

La ora la care scriu este al treilea cel mai convocat fotbalist în naţionala Spaniei şi, cu 44 de goluri, principalul marcator. Pe Bernabeu aleargă de 18 ani, şi a câştigat cu Real Madrid tot ce se putea, de la titlurile interne la cele internaţionale.

Cu selecţionata iberică a participat la trei cupe mondiale (1998, 2002 şi 2006) şi la două campionate europene (2000, 2004). Observaţi diferenţa? Cu Real a câştigat, cu naţionala a participat. Doar a participat, ultima dată în 2006.

Acesta este Raul, un spaniol ghionist. Aventura sa cu echipa naţională s-a încheiat înainte ca Spania sa înceapă să câştige fotbalul şi la nivel de ţară, nu doar de club. La 33 de ani, Raul putea fi şi el acolo. La Johannesburg, sau măcar la Viena. Aceste două trofee erau singurele care îi lipseau, dar, fie fotbalistul s-a retras prea devreme, fie Spania a început să câştige la momentul nepotrivit, adică imediat după despărţirea de cel care i-a fost ca un copil. Un simbol al fotbalului iberic, Raul riscă să fie umbrit pe vecie de fotbalişti mai puţin convocaţi şi mai puţin titraţi (din punct de vedere cantitativ) decât el, dar care au avut posibilitatea să se afle în echipa câştigătoare de la mondialul sudafrican. Pentru că Raul nu va avea titlul mondial în CV, indiferent de câte ligi, campionate şi cupe a câştigat. Pentru că, în ceea ce priveşte naţionala Spaniei, Raul va rămâne printre cei mai buni marcatori, dar nu va fi inclus în istoria succesului, ci doar în cea a perioadei în care Spania era damnată să nu se poată ridica la statutul de favorită.