EDITORIAL - De ce mă doare-n fund de Mutu

Mai precis, în fundulețul meu alb. Dar să începem cu începutul. Dacă Hristos ar fi venit ieri să ne salveze a doua oară, probabil că azi ar fi primit o casetă pe ultima pagină a ziarelor care (încă) apar. Nu, subiectul zilei e Mutu dopat. Cu multe semne de exclamare.

Sincer, oricât de jurnalist sportiv aș fi, subiectul mă lasă rece, chit că Filoti mai avea un pic și își dădea sufletul explicând ce înseamnă asta, cum și în ce fel...Aloooooo! Calmează-te, coane, vorbești de căderea unui fotbalist, n-ai divizat atomul. Cineva să le dea pastilele lui Filoti & Co. ...

Și acum, câteva motive pentru care mă doare-n fund de Mutu:

• Pentru că a avut a doua șansă, dar a irosit-o cu grație prin cluburi de noapte
• Pentru că a fost răsfățatul zeilor, dar a fost orbit de înfumurare
• Pentru că ne-a înșelat pe noi, microbiștii, mai ceva ca pe Alexandra (a ținut cineva evidența meciurilor naționalei neonorate de Mutu, pentru că era ciuruit, paradit, împușcat, fără chef să joace cu desculții?)
• Pentru că are talent cu carul, dar e un fraier și jumătate
• Pentru că nici pe Mutu nu-l doare de mine când îmi iau salariul redus și cu întârziere

Am avut empatie pentru Mutu în 2004. Acum, empatie mai merită doar sinistrații din Haiti, nu fotbalistul Fiorentinei, oricâte goluri ar da el în câteva săptămâni. Ar cam fi timpul să ne plângem victimele, și nu ratații. Nu sunt malițios, nu am uitat golurile și momentele frumoase pe care ni le-a dăruit Adi. Dar relația lui cu naționala a semănat cu o căsnicie. Mutu nu doar a dat, ci a și primit multe de la tricolor.

Cum spuneam, hai să ne plângem milionul de șomeri prognozat pentru la vară, și să o lăsăm mai moale cu Mutu. Lăsați morții să-și îngroape morții.

Teodor Burnar